Film

Fragmente din carte





Când bărbatul păşi în încăpere, rămase impresionată de aerul lui demn, de siguranţa, şi mai ales de pacea ce-o degaja. Prezenţa lui o tulbură în aşa măsură, încât nu mai ştiu dacă îl chemase împinsă de curiozitatea de a-l întâlni, sau de dorinţa de a încerca leacurile lui pentru a se vindeca de sifilis.
Palatina îl privi scrutător: avea în faţa ei un bărbat înalt, îmbrăcat într-un veşmânt lung, asemănător cu rasa călugărească, de culoare galben deschis, legat în talie cu un şnur din piele împletită. Pe chipu-i senin ieşeau în evidenţă ochii căprui închis, sinceri şi pătrunzători, în care putea surprinde sclipirea inteligenţei. Pielea lui arsă de soare purta urmele vântului şi-ale ploii, iar părul negru, brăzdat ici-colo de şuviţe argintii, îi cădea liber pe umeri.








─ Am impresia că te cunosc dintotdeauna, Mihael, de undeva... dintr-un alt timp. Nu ştiu... nu pot să-ţi spun în cuvinte, dar azi noapte am visat că eram împreună. Nu arătam ca acum, eram altfel îmbrăcaţi şi...
─ Aşa şi este, Anna Maria, o ajută el. Ne cunoaştem. Amândoi am simţit asta din prima clipă.
─ Da, da! se entuziasmă ea. Am simţit chiar de dinainte de a te vedea, când cineva mi-a spus de tine. Auzind, inima mi-a tresărit. La asta te referi?
─ Desigur. Aşa vorbeşte inima, de dincolo de timp şi spaţiu, simţind. Însă de multe ori nu o băgăm în seamă. Mai degrabă permitem minţii să ne limiteze percepţiile doar până la graniţele acestei vieţi.





 


Pe vremea când Dumnezeu era doar un copil, lumea noastră nu exista încă.
Într-una din zile, jucându-se, El a început să facă din ţărână o minge, iar la sfârşit a privit-o şi i-a plăcut! Şi s-a bucurat atât de mult, încât din inima Lui au început să iasă flăcări de iubire, care, încet, au învăluit mingea. Aceste flăcări de iubire au legat ţărâna şi au întărit-o, ca nimic să nu o mai poată sparge. Şi cu cât o iubea mai mult, cu atât flăcările erau mai mari.
Când a observat aceasta, s-a speriat şi a vrut să stingă focul, dar nu ştia cum, pentru că El putea doar să iubească şi nu avea cum să oprească şuvoiul de iubire. Şi mingea ardea... şi ardea tot mai tare. Devenise toată numai o văpaie!
Văzând cum I se mistuie jucăria, Dumnezeu a început să plângă. Iar lacrimile-I cădeau pe minge, şi în fiecare loc unde ajungeau, ieşea un mic norişor alb şi pufos. Aşa a plâns El, până când a acoperit mingea aproape complet cu apă sărată, iar focul s-a micşorat, rămânând doar în interior şi devenind o inimă asemănătoare cu a Lui.




Toţi suntem copii. Chiar dacă vrem să fim serioşi şi ne considerăm maturi, fiecare avem în noi acel minunat copil care ne face să simţim uneori că vrem să sărim în sus de bucurie, să cântăm, să ne bucurăm... uitând de orice! Nu simţi? Nu simţi acel copil din inima ta, care vrea să rupă lanţurile în care a fost încătuşat de mentalităţile acestei lumi?








Mintea nu stă în prezent. Nu-i place. Pentru că e deşteaptă, în felul ei. Prezentul o solicită mai mult, trebuie să prelucreze informaţii noi, să le sorteze şi să le aşeze în arhivă. Pe când trecutul îi dă puţin de lucru, nu are nimic de prelucrat pentru ca tu să înţelegi o imagine sau un sunet. Toate sunt deja acolo, în arhivă. Trebuie doar să le scoată şi să ţi le arate. Când o amintire nu-ţi place, îţi aduce alta şi alta. Iar viitorul... e doar imaginaţie lipsită de energie, care nu presupune un efort din partea ei. Şi astfel, nu ai idee cât de mult pierzi stând în trecut sau în viitor.






Tu vezi pământul pe care calci, eu văd praful de stele din care Creatorul a modelat planeta - corpul ei fizic, primul element, Pământul; tu vezi oceane, râuri, apa pe care o bei, eu văd al doilea element folosit pentru înfrumuseţarea planetei - Apa; tu vezi focul care îţi arde degetul, eu văd Iubirea Creatorului, energia care a dat viaţă, a animat formele - Focul; tu ştii că inspiri aer, iar eu ştiu că Gândul Creatorului este cel de-al patrulea element - Aerul. Tu vezi copaci, flori, soare, lumină, vânt, ploaie şi tot ce percepi cu simţurile... eu văd cum Creatorul, din primele două elemente, Pământ şi Apă, a modelat trunchiurile copacilor, frunzele, florile, scheletul osos şi ţesutul carnal al vieţuitoarelor, în diferite combinaţii ale elementelor chimice. Toate sunt desprinse din corpul planetei, şi de aceea ea ne este Mamă. Corpul tău... şi al meu... corpurile tuturor, au aceeaşi structură cu cea a plantelor. De aceea eu te tratez cu fel şi fel de ceaiuri, uleiuri, tincturi şi prafuri din plante. Cum aş putea mai bine s-o fac?





Inima îl durea atât de tare, încât fiecare respiraţie ardea. În lumina vagă a lumânării, îşi apropie faţa de a ei şi o privi. Era palidă, iar ochii încercănaţi erau adânciţi în orbite. Buzele îşi pierduseră culoarea, şi cu toate că i le umezea, rămâneau uscate şi fără viaţă.
Lacrimi mari începură să-i cadă pe obrajii femeii pe care o iubea cu tot sufletul lui! Cădeau necontrolat, iar el le ştergea de pe faţa ei cu o batistă, neîncercând să le oprească.
─ Întoarce-te la mine, Anna Maria, şopti cu inima-i mistuită de durere. Nu te pot pierde din nou!
Strânse din pleoape. Plânsul îi zguduia tot corpul. Încerca, dar nu reuşea să oprească icnetele moi ce-i răzbeau printre buze odată cu suspinele încărcate de suferinţă. Se lăsă încet peste trupul firav, lipindu-şi obrazul de-al ei. Era rece şi abia mai respira. „Dumnezeul meu!” strigă în gând. „Ajută-mă, te rog! Nu mă descurc singur! Am nevoie de Tine!
Şi o voce clară îi răsună în minte: „Cântă!” 


 

Pentru ca cercul în care ne învârtim să fie deschis, pentru ca extazul să fie atins, aşa cum Dumnezeu a lăsat lecţie pentru noi, dragostea trebuie să depăşească simţirea cărnii. Este greu de înţeles, de cei mai mulţi, că iubirea porneşte mai întâi din inimă... din spirit, şi că poate trece dincolo de dorinţele corpului fizic sau de cele ale minţii. Acea plăcere se poate trăi. Se poate ajunge la ea doar prin priviri. Aceea este iubirea pură, divină, de care omul a uitat. Ceea ce urmează atunci când un bărbat şi o femeie se unesc cu celelalte corpuri energetice, este o completare care deschide cercul. Lecţia este învăţată, Natura învinsă! Nicidecum nu se poate atinge extazul în sens invers!








Din praful stelelor, Creatorul nostru a modelat Pământul. I-a dat formă şi i-a spus: „Aici îţi va fi locul. Vei trăi conform Legilor ce ţi le stabilesc, iar dacă va fi necesar, le voi schimba. Deocamdată... FII!” Apoi a amestecat fel şi fel de elemente, dându-le formă şi culoare, impregnând totul cu energie proprie, dând viaţă, aducând mişcare. Aceste elemente au început să colaboreze, să dezvolte o lume tot mai frumoasă. Fiecare formă s-a transformat într-un microunivers unic, de sine stătător, cu legi proprii de funcţionare.





O privi până în străfundul ochilor, respirând rar şi profund. Îşi lipi buzele de fruntea ei şi rămase câteva clipe nemişcat, ascultându-şi corpul. Alunecă în jos, şi gingaş, îi sărută pe rând ochii. Coborî la gură, îşi plimbă buzele fremătătoare peste buza de sus, apoi pe cea de jos. O sărută cu pasiune, lipindu-se cu patimă de ea. Cu o mână îi desfăcu nodul cordonului de la capot. Se opri şi privi. Dedesubt purta o cămaşă roz, cu dantelă albă, până la genunchi. O ridică şi-şi băgă ambele mâini pe sub ea, cuprinzându-i cu blândeţe şoldurile şi alunecând încet pe talie, până pe sânii mici şi fermi. Femeia închise ochii şi icni de plăcere. Îşi trecu palmele înfierbântate pe spatele ei şi o strânse în braţe. Se pierdură în pasiune. Timp de câteva minute doar respiraţiile lor sacadate se auziră. Când unul expira, celălalt prelua aerul, unindu-se, completându-se, absorbindu-se.





Nu se putea opri şi nici nu mai ştia de când aleargă. Mintea îi era înceţoşată. Privea spre picioare, la felul cum se aşezau automat unul în faţa celuilalt. Trecuseră ore de când fugea... şi fugea... fără dorinţa de-a se opri. Simţea că în acest mod evadează din realitatea dureroasă, şi că dacă s-ar opri, ar fi nevoit să dea din nou faţă cu ea. Nu o voia! Greşea încă odată calea? Nu-i mai păsa!
Ajunse în plin câmp, la o răscruce de drumuri. Nici aici nu se opri, luând-o pe unul dintre ele, la întâmplare. Apoi zări în depărtare o altă pădure, mult mai mare, ce acoperea dealurile. Continuă să alerge spre ea, ascultându-şi respiraţia sacadată şi paşii pe pământ. Pierduse contactul cu trupul. Îl simţea amorţit, dar îl servea conştiincios, fără să i se opună cu nimic. Nu voia să ştie ce eforturi supreme existau acum în interiorul său!
Intră în pădure, urcă primul deal... îl coborî, apoi îl urcă pe al doilea. În timp ce-l cobora, se împiedică de ceva şi căzu. Durerea din picior îl cutremură! Cu faţa pe pământul rece, începu să plângă zguduitor. Nu! Nu voia să se oprească! De ce căzuse?! Acum nu mai avea putere să se ridice!
Cu un ultim efort, se târî în coate spre marginea drumului, pe iarbă. Inspiră adânc mirosul pământului. Răcoarea ierbii îi făcea bine.
Şi îşi pierdu cunoştinţa.




Mirosul de animal îi umplu nările. Încercă să-şi limpezească mintea, căutând să înţeleagă de ce animalul nu se mişca! Stătea pur şi simplu peste el, acoperindu-i spatele. Îi putea vedea una dintre labe şi îi auzea respiraţia în ceafă.
Simţind că s-a trezit, lupoaica se mişcă uşor, dar nu se ridică de pe el. Rămaseră nemişcaţi, până când primele raze de soare luminară timid orizontul. Abia atunci, animalul se ridică şi se scutură. Îl ocoli şi îşi lipi botul umed de faţa lui, apoi îl împinse uşor, îmbiindu-l să se ridice de pe pământ. Bărbatul se întoarse pe spate. Lacrimi calde, de recunoştinţă, îi inundară ochii. Simţi limba aspră a lupoaicei pe obraz, vrând parcă să i le şteargă şi să-l încurajeze să meargă înainte, orice-ar fi.
Era un exemplar matur, cu botul albit de ani. Ochii-i oblici se uitau la el cu înţelepciunea vârstei. Acest minunat animal îi salvase viaţa.
Se priviră câteva clipe. În acel loc, departe de lume, se întâlniseră om şi animal - două scântei divine cu vibraţii diferite.
Lupoaica ridică capul şi scoase un urlet prelung, cutremurător! Mihael îl simţi până în străfundul inimii. Era urletul lui... durerea lui.
După ce se mai uită o dată la el, lupoaica pufni pe nări, se scutură scurt, apoi se întoarse şi dispăru în pădure, lăsându-l singur.




Recunoscu glasul. „Nu! Nu! Mintea-mi creează iluzii!” Dar cu cât persoana se apropia în fugă, o recunoştea! „Anna Maria mea!” explodă un strigăt din străfundul fiinţei lui. Tresări violent! Pufnind puternic din buze, eliberă plânsul ce-l ardea pe interior, aşteptând să răbufnească în afară. Începu să alerge în direcţia ei, dorindu-şi să poată zbura!
O cuprinse cu braţele şi o ridică, învârtind-o în aer. Amândoi râdeau şi plângeau.
Anna Maria mea!” striga neîncetat în gând. Bucuria îl sufoca. Suspină adânc şi o învălui în iubirea ce năvălea ca un vulcan din inima lui. O privi în străfundul ochilor şi îi cuprinse obrajii între palme. Nu reuşea nicicum să găsească vorbe prin care să se exprime. Buzele îi fremătau, dar niciun cuvânt nu răzbea în afară. Avea impresia că orice ar rosti acum, ar fi un sacrilegiu faţă de ceea ce simţea. Îşi puse buzele fierbinţi pe fruntea ei, pe ochi, pe faţă, acoperind-o cu sărutări şi lacrimi. Coborî spre gură şi o sărută cu dor! Minute în şir. Nu se sătura s-o guste! Lacrimile-i cădeau pe obrajii ei, şi tot el le aduna cu buzele. Când, în sfârşit, reuşi să îngaime cu voce tare „Anna Maria mea!”, începuse să-şi revină, iar mintea-i să cuprindă iarăşi realitatea.   
 

-

-